S'arranca n'goppa a terra can un ne vo sapè, la stagion è juta secca, e la vanga nu trase. Si ancora nun se fir e chiove, tutt o raccolt è perdut. E mesca lacreme e surore, mentre lu tiemp nun fa passà mai l'ore. Ecca ca arriva a sera e s'ammiscano fatica e duluri, da chella fenesta, se scorge a luna e se spera ca e nuvole s'arrain, saddà truà nu poco e consolazione pe putè zappà. Lu seme nun s'affossa, adda venì nu bell'acquazzone, ca esc a lu pantan, e dint e sulchi scorre comme a nu turrent. E finalment s'arraggia o ciel e mentre ca te vec, arrap a porta, nient me ne nporta, sott all'acqua veng a faticà cussì e cheste lacreme nun s'accorg nisciuno.
Mi ricorda un po' la vita dei miei nonni sempre intenti a guardare la sera le previsioni metereologiche.Era un rito guardare ogni sera per poter poi programmare e sperare.
Vita semplice di piccole ma grandi gioie.
Commenti